Gând

Mă afund

Într-o disperare

Atât de cruntă

Încât

Mi-e dor

Și mă dor mările,

Mă dor cerurile

La încheieturile gândurilor.

Se zbate beznă înlăuntru-mi

Și eu atât de orb

Jelesc lumină,

Jelesc moarte.

Mi-e dor

Și mă dor viețile.

Mă dor

Și e atât de bine…

Și e atât de crunt…

 

Painting  by Johann Heinrich Füssli

Advertisements

În serile când nu eram singur

 

Venea de fiecare dată cu o sticlă de vin

Și-mi vorbea despre aștrii 

Sau despre bulele de săpun.

 

Îmi spunea că

Am fost meniți să nu avem nimic,

Să fim flămânzi

Și să ne înghițim

Propria dragoste.

 

Oftatul ei era ca o cădere în gol

La capătul lumii.

Apoi mă iubea

Ca și cum acel capăt al lumii

Începea și se adâncea în mine.

 

Părea să-mi numere fiecare atom

Printre picăturile vinului

Pe care îl sorbea cu înghițituri mici.

 

Se ridica apoi și călca cu tălpile goale

Pe propriul suflet,

Fără sfială,

La fel cum adesea călca pe podeaua rece

Dintre resemnare și scaunul din bucătarie.

Se înțepa mereu în cuiul acela

Care-i sprijinea umbrela.

Ploua,

Pleca,

Iar eu eram cel ce deseori

Sângera.

 

 

Painting by Maria Kreyn

Reverie

Cred că ești cel mai frumos vis

Pe care îl pot avea doi ochi,

Ochii unui nevrednic,

Nevrednici de vise.

Din mine te poți alege

Doar cu spusele,

Goale și ele

Dinaintea substanței tale.

Astăzi nu vreau să-ți vorbesc,

Doar stai și ține-mi de frig.

Am uitat ușa

Închisă.

 

Painting by Roberto Ferri

Când te înșeală simțurile

Într-o dimineață îmi mirosea a viață.

Mi-am tras pe mine zâmbetul

Și o pereche de pantaloni cu scame

Și buzunar pe partea dreaptă.

N-aveam ce pune în el, dar îl aveam.

M-am gândit că așa e și cu sufletul.

Apoi mi-am zărit rânjetul,

Unul ce nu avea să-mi aducă notorietate

În breasla optimiștilor.

Învechit de nefolosință, parcă nu mi se mai potrivea

Și-mi rămăsese mare.

Puteam foarte bine să-l dau după urechi.

Mi-am încheiat revizia concluzionând că,

Nasul meu mic are năravul unui umorist.

Căci nu mirosea a viață,ci a deprindere.

Poate și a puțină

Scorțișoară.

 

Painting by Francis Bacon

 

 

 

Consistența unui dumicat de singurătate

Doar singurătatea rămâne

La masă

După o cină copioasă

În care oasele,

Acoperite de carne

Și ceva piele

Strânsă de-a lungul frunții,

Își amintesc că au

Neajunsuri de hrănit.

 

Singurătatea rămâne

Și flutură o sticlă de vin

În cinstea celor ce nădăjduiesc

La permanența dragostei,

Dar se îneacă

În constanta singurătății

Și-a timpului.

 

Singurătatea rămâne,

Stingheră,

Ca o femeie prea frumoasă.

 

Uneori atât de densă

Încât,

Se spune despre oameni

Că nu sunt decât învelișul singurătății,

Lălâu și rupt,

Cu miros vechi de suflet.

 

Drawing by Misia Konopka