Un poem extraordinar sau cum să fii un artist

Posted on by thefaceofsilence

Cineva
Mi-a spus
Că poemele mele
Nu sunt extraordinare,
Că el e un artist
Căruia îi place
Tot ce ține de artă.
Printre altele,
M-a întrebat
Ce anume mă face fericit
Și i-am răspuns
Că e o întrebare stupidă.
A fost curios
Ce fel de artist sunt
Dacă spun că o întrebare
E stupidă,
Că artistul își lasă imaginația
Să călătorească pe cele mai deșertice întrebări,
Bucurându-se de mirajul răspunsului.
Apoi a adăugat că sunt prea închis
Pentru un artist,
Că am trăiri, știu ce vreau să transmit,
Dar ceva se rupe
Când e vorba de a livra
Și încă ceva ce nu reușesc
Să îmi amintesc.
Am zis:
– O să scriu un poem
Despre tine.
Mi-a spus că
E un nebun colorat
Pe tabla de șah a vieții
Și a întrebat ce ar fi de scris
Despre el.
Poate avea dreptate.
Poate nu era nimic de scris
Despre el.

 .                    – The Face of Silence

Artwork by Pavel Filonov

Advertisements

Să intre lumina pe o fereastră zidită

Posted on by thefaceofsilence

Am ieșit din casă
În acea zi.
Ploua și noroiul
Se ținea de picioare.
Parcările erau pline
Și toți se îngrămădeau înăuntru.
M-am așezat la o masă
Și cineva a venit să o șteargă
Cu o cârpă ce lăsa un miros neplăcut
De lămâie.
Mi-am comandat o cafea
Și am așteptat.
Lucrurile se întâmplă
Când ai răbdarea necesară
Să le aștepți,
Asta dacă știi ce să aștepți,
Cât și cum
Să aștepți.
Cu simpla premisă
De a avea răbdare
Nu ajungi prea departe.
La masa alăturată
O femeie de vreo treizeci de ani,
După aproximarea mea
Care nu se nimerește niciodată
A fi cea corectă,
Îi spune alteia,
Ceva mai în vârstă
Sau poate doar mai plinuță:
– Nu știu ce să zic,
Nu cred ca aș putea,
Acum,
După atâția ani…
Nu am reușit să aud
Altceva
Pentru că m-am uitat în jur
Și m-am gândit
La toți acești oameni
Înghesuiți ca sardinele,
Cu pantofii plini de pământ,
Așezați câte doi,
Câte patru,
Împrumutând scaune libere
De la alte mese,
Dizolvându-se
În aceeași nesiguranță
Precum un cub de zahăr
Într-o cană cu ceai
Mult prea fierbinte,
Așteptând la fiecare pas
Alți oameni
Care să le spună
Că nu se aseamănă cu nimic,
Să le confirme că pot face ceva,
Că pot fi ceva
Ce alții nu au reușit să fie.
Și asta e tot.

 .                   – The Face of Silence

Artwork by Clark Hulings

Cel ce scrie

Posted on by thefaceofsilence

Ceilalți cred
Că pot să îl cunoască
Pe cel ce scrie
Din ceea ce scrie,
Că își pot forma
O părere despre viața lui,
Despre cum trăiește,
Ce simte
Sau pe ce parte a gurii
Mestecă.
Lumea e interesată
De nimicurile
Din viața altcuiva.
Însă cel ce scrie
Nu e în totalitate
Personajul său,
Se regăsește în toate
Și nu e niciunul
Dintre ele,
Căci dacă ar fi,
Scrierea ar însemna
O descărnare
Pe care cel ce scrie
Nu ar avea curajul
Să o sufere.

.                 – The Face of Silence

Artwork by Pavel Filonov

Rutină

Posted on by thefaceofsilence

La un moment dat,
Ajungi să-ți dai seama
Că te repeți,
Că ai mai privit
Toamna.
Lumea își mătură frunzele
Așa cum își adună morții.
Îți dai seama
Că ai mai vorbit
Despre asta,
Poate cu alte cuvinte,
Poate în alt context,
Că te-ai mai scărpinat
În partea de sus
A spatelui,
Verificând apoi,
De două ori,
Dacă ai închis
Lumina la baie.
Există însă o variabilă
În care îți dorești să crezi,
O variabilă
Ce naște speranța
Că într-o dimineață,
În drum spre treaba ta
Zilnică,
Vei realiza
Că ai uitat un lucru
Și va trebui să te întorci după el.
Va trebui să iei alt autobuz
Și în acel aer
De monotonie
Pe care parcă îl simți
Cu nările
O să întâlnești ceva
Care să te facă
Să te îndoiești.

.– The Face of Silence

Artwork by Wassily Kandinsky

Conversație

Posted on by thefaceofsilence

Mi-a scris zilele trecute
Și mi-a spus că locuiește într-o mansardă,
În alt oraș,
La trei sute de kilometri distanță
De unde locuia.
Mi-a spus că trece pe la ea
Un bărbat
Care uneori rămâne,
Că e bine să ai pe cineva
Noaptea
Când pisicile miaună
Pe sub toți pereții.
Totuși, ce noroc de ele,
Că te rupi pentru o clipă
De gândurile tale.
A adăugat că încă lucrează
La arta ei
Și că nu știe
Dacă vrea să fie actriță sau să scrie,
Că-i plac filosofiile lui Hegel,
Că are o slujbă nouă
Și că de când mama ei
A încetat să se mai amestece,
E mai pozitivă
Și mai fericită.
Se reapucase în același timp de studii
Și mergea la cursuri de chitară
Pentru o pasiune
Descoperită în ultimul timp.
Se lăsase oarecum de fumat.
O mai făcea doar în cazul în care
Ceva o enerva,
Dar nu se mai enerva
Atât de des,
Ținea să îmi spună.
Mă întreba cum sunt
Și ce mai fac.
Nu știam ce să îi scriu
Înapoi,
Nu mă mutasem,
Nu făceam nimic
Ce i-ar fi plăcut să audă.
Nu făceam mare lucru
În general.
Nu puteam decât să mă prefac
Că toate astea mă interesează
Sau bucură în vreun fel
Și nu aveam de gând să fac asta.
Am ieșit în acea noapte în oraș
Și am oprit
Într-o benzinărie.
Un bărbat îi ridica fusta
Unei femei
Și lumina era frumoasă
Precum refugiul.
A doua zi i-am răspuns
Ca-mi petrec timpul
În benzinării
Și că am o nouă pisică
Pe care nu o pot învăța
Să nu se urce pe masă.
E tot ce am simțit
Că pot să-i spun.

  . – The Face of Silence

Artwork by Joan Miro