Purta ceva alb.
Părea a fi
O mătase frumos croită.
Alerga pe o alee îngustă
Ce ducea spre intersecție.
Tot orașul sfârâia
La acea oră.
O priveam
De la etajul doi.
Se grăbea undeva,
Ca și cum ar fi vrut
Să ajungă pe cineva din urmă.
Auzeam cum din gura ei
Se alungea câte un strigăt,
Dar nu se întorcea nimeni.
Parcă lăsa
În urmă
Lucruri de care nu aparținea,
Sute de amintiri,
De vieți
Nenăscute,
Ceva răvășitor
Ca un miros
Pe care poți să îl vezi.
Totul aluneca pe lângă ea,
Străzi,
Clădiri,
Oameni,
Câini,
Nimicuri,
Toate supte parcă
În urmă
Și pe ea o vedeam
Stând pe loc
Sau poate aș fi vrut să stea,
Să pot înțelege ce zice
Și de ce plânge.
Umbra ei continua să alerge
Pe câte un perete.
Se pierdea
Doar pentru o clipă
În spațiul ce despărțea
Lumina de pavajul străzii.
Apoi s-a făcut noapte
Și iar zi.
Apoi noapte
Și încă o dimineață.
În timp ce-mi făceam cafeaua,
Am început să mă întreb
Dacă s-a întors
Cineva,
Într-un sfârșit,
Pe o altă stradă,
În alt oraș,
Oriunde,
Să o vadă,
Să vadă acea disperare
Atât de vie
Și deplină
Pe care nu o vezi
Decât în fața morții.
.
– The Face of Silence
.
Artwork by Eugene Delacroix
Advertisements
