În rest, nu se putea lăuda
Închiriase subsolul unei locuințe.
Ieșea cu vioara sa pe străzi
Și oamenii îi mai aruncau
Tot nu își permitea mai mult.
Lipsa de necesitate a lucrului,
Bucuria e trecătoare ca prima ninsoare,
Obrajii crăpați de asprimea timpului
Pe suficient de multă singurătate.
Sub o piele aparent netedă,
În serile în care adormea greu
Din cauza mirosului aprins
Omul nostru nu era dramatic.
În ciuda existenței sale mizere,
Privea nepăsător asupra ei,
Se opresc pentru o secundă,
Exprimă un gest de compătimire
Superficial și nelalocul lui,
Apoi continuă să își trăiască viețile
Se culca târziu pentru că,
Ziua de mâine venea repede
Și ziua de mâine uneori îi aducea
Mai puțin decât cea de azi.
Despre cum să trăiești clipa,
Că unii oameni pot face asta.
Nu mai știa exact cine i-a spus
Sau dacă a auzit întâmplător,
În timp ce trecea pe lângă vreo dugheană
Care avea fie televizorul,
Tălpile sale erau bătătorite de mers,
O gaură cât golul care-l cuprindea
Cât golul din stomacul morții,
Ba chiar încăpem de-a binelea,
Oricât am fi de lungi sau lați,
Căci ne-ar îngropa mai înghesuiți
Sau cel puțin așa își închipuia el
Că ar trebui să stea lucrurile,
Cu toate filozofiile astea
Tot nu poți atinge adevărul
Poți doar să te prefaci că l-ai atins.
Să revenim la golul inițial.
Mergea simțind
Asfaltul fierbinte,
Ajunsese să nu-l mai deranjeze
Atât de mult timp umblase așa
Cum e să simți sub picior
O bucată de pânză, piele,
Nu-și mai amintea
Cum e să ai piciorul uscat
Ca un pește tras în cârligul pescarului
Ce-și închipuie că așa trebuie
Toți avem nevoie să justificăm cumva
Crudul realității,
Se gândea tot el.
Ca un copil
Cu zmeul în mână,
Dacă lumea ar cunoaște doar
Dacă s-ar fi ridicat puțin,
N-ar fi călcat toți atât de grăbiți
Dacă n-ar fi privit atât de jos
Poate ar fi fost martorii
Sau că e doi plus unul gratis.
Dincolo de cele trei monede
Strânse într-o cutie de conservă
Goală.
Niciodată.
.
– The Face of Silence
.
Artwork by Pablo Picasso
