Fără ceas pe perete

Sunt lucruri ce nu corespund
Cu măsura comună a timpului.
Ca acel vis scurt
Pe care crezi că l-ai avut
Întreaga noapte,
Din care nu ai apucat
Să te trezești.
Ca acel moment
În care resimți plăcerea
Sau adevărul
De care ești pe jumătate sigur
Și aștepți orice,
Prima ninsoare sau moartea,
Frumos îmbrăcat,
Cu picioarele în jos,
La capătul patului.
.
                       – The Face of Silence
.
Artwork by Kizito Maria Kasule
Advertisements

Un puf de păpădie care umblă pe patru picioare

Scriitorul copilăriei mele
A fost Hector Malot.
Nu am reușit niciodată
Să termin de citit
“Singur pe lume”
Din cauză că
Mereu m-a urmărit
Nevoia de a începe altceva
Și de a lăsa
Lucrurile neterminate.
O luam de fiecare dată
De la capăt,
Când îmi lipsea
Bătrânul Vitalis
Și micul Remi,
Trupa
Și tot acel act de comedie
Care înfășura suferința
Și o luptă neîncetată
Pentru supraviețuire.
Memoria mea
Nu e foarte bună,
Dar oricând
Pot să recit
Primele paragrafe.
Acele rânduri
M-au adâncit mult timp
Într-o fericire
Apropiată tristeții.
“Sunt un copil găsit.”
Așa începe cartea copilăriei mele.
Mult mai târziu,
Același sentiment
L-am regăsit
La Camus.
“Aujourd’hui, maman est morte.
Ou peut-être hier, je ne sais pas”,
Deși franceza mea
A lăsat mereu de dorit.
Dramatismul
S-a apropiat cel mai mult
De ideea mea
Asupra realității.
Foamea crâncenă și continuă
De orice.
O foame cu care omul se naște
Și pe care i-o satură
Numai moartea.
Cineva mi-a umblat
Printre poeme
Și a conchis
Că ar trebui
Să scriu mai multe
Despre dragoste.
De parcă dragostea mișună
Ca șobolanii
Prin toate canalele.
Poemele de dragoste
Ar trebui
Să fie rare
Și adevărate.
Dacă ai norocul
Să fie dese
Și adevărate,
Cu atât mai bine.
Eu nu am avut
Norocul acesta.
Despre mine
Nu pot spune multe
La fel cum nu poți spune
Mare lucru
Despre o călătorie,
Noaptea,
Într-un vagon gol de tren.
Te găsești
Privind spre ceva
Cu un interes copleșitor,
În timp ce alții
Se așează spre el cu spatele.
Lucrul de care tu ții cu dinții
O să sfârșească
Pe fundul coșului de gunoi
Al lumii
Împreună cu plasticul,
Hârtia
Și alte lucruri
Pe care omul le folosește
Pentru interesul propriu.
Dintr-un ocean de cuvinte,
Devine din ce în ce mai greu
Să extragi un sentiment
Care să îți dea senzația
De neutilizare.
Suntem legați de propria demență
Ca niște nebuni
Într-o cămașă albă.
Există o absurditate
Care nici măcar
Nu mai e surprinzătoare
Și suntem prinși în ea
Ca albinele în propria miere,
Ca păianjenii în propria pânză
Și alte comparații frumoase,
Dar de cele mai multe ori,
Inutile.
.
              – The Face of Silence
.
Artwork by Willem de Kooning

Adevărurile se topesc sub limbă

Ar trebui
Să ne ferim
De lucrurile pe care nu le simțim.
Mi-a trecut prin minte
Și am vrut să scriu despre asta.
Ar trebui să-i lăsăm pe ceilalți
Să privească,
Poate cu dezgust,
Spre ceva real
Decât cu plăcere
Spre ceva ce nu există.
De cele mai multe ori
Nu știu cu nimic mai mult
Decât o pisică ce se linge
Pe pragul din fața casei.
Caut prin toate astea
Ca un pungaș în toate buzunarele,
Ca o umbră căreia îi lipsește
O bucată de om.
.
– The Face of Silence
.
Artwork by Henry Moore

 

Momentul dinainte ca lucrurile să-și înghită sfârșitul

Trei portocale
Se rostogolesc
Pe scări.
Femeia,
Cu o mână,
Își ridică fusta lungă,
Fustă neagră
Cu maci,
Ce îți amintește
De pământul sângeriu
Unde fermierul tocmai
Și-a ucis primul vițel
Ca să-l pună pe masă
Celor doi copii
Care parcă mănâncă
Cu câte două guri.
În zilele de vară,
Vântul
O umflă ca pe o velă
Și o face pe femeie
Mai ușoară,
Pășind mai hotărâtă
Spre vest,
Unde se întâmplă
Să fie și piața.
Fustă bună la toate.
Deci, o ridică
Cu o mână,
Se oprește din mers
Pe cea de-a șaptea treaptă
Și o îndoaie ca pe un fel
De coș din nuiele,
Ca pe o sacoșă
De care ține
Ca de torțile cerului
Și toarnă
Din plasa ruptă
Ca într-un
Suflet lacom
Toate cele adunate
De prin piață
După lungi negocieri,
Lungi precum drumul înapoi
Spre casă,
Când fusta
Se înfoaie îndărăt
Ca un gâscan
Pe lângă picioare.
Fustă bună de nimic.
Apoi femeia se întoarce,
Se uită la portocalele
Care continuă
Să se rostogolească
De parcă se grăbesc
Înapoi spre piață,
Înapoi spre momentul
Dinaintea coacerii,
Momentul dinainte
Ca macii să înflorească
Pe fusta bună de nimic
Și câteodată bună la toate,
Atunci când era doar neagră
Și fermierul aștepta
Nașterea vițelului
Însemnând în calendar
Nouă zile,
Opt,
Șapte
Și înmuia fericit
Un cartof
În sare.
Trei portocale
S-au oprit în ușa de fier
Și femeia,
Prea grea să mai poată
Face o altă alegere,
Și-a ridicat piciorul
Pe ultima treaptă.
Avea să meargă
Să le adune
După ce-și golea poala
Sau
Avea să le ia cineva
Și să le stoarcă.
Așa se gândea ea.
Dar nu le-a luat
Nimeni
Și nici femeia
Nu s-a mai întors
După ele.
Trei portocale
Bune de nimic
Și câteodată
Bune la toate.
.
                     – The Face of Silence
.
Artwork by Horace Pippin

Un om cu o vioară și palton cenușiu

Nimeni nu-l cunoștea,
Nimeni nu și-l amintea
Pe omul cu vioară și
Palton cenușiu.
Avea și un nume
Pe care, la fel,
Nu-l reținea nimeni.
În rest, nu se putea lăuda
Cu prea multe,
Ba chiar îi lipseau
Doi dinți
Aproape din față.
Închiriase subsolul unei locuințe.
Atât își permisese
La vremea aceea
Și chiar dacă acum
Ieșea cu vioara sa pe străzi
Și oamenii îi mai aruncau
Câte o monedă, două,
Tot nu își permitea mai mult.
Omul nostru cunoștea
Lipsa de necesitate a lucrului,
Dar dacă l-ar fi avut,
S-ar fi bucurat de el.
Bucuria e trecătoare ca prima ninsoare,
Se gândea,
Dar tot tânjești după ea
Într-o toamnă aridă.
Ceva să îți umezească
Obrajii crăpați de asprimea timpului
Pe care o simți
Când ești așezat
Pe suficient de multă singurătate.
Sub o piele aparent netedă,
Obrajii pot fi crăpați
Până la suflet,
Oricât de mult
Ar însemna asta,
Se gândea tot el,
În serile în care adormea greu
Din cauza mirosului aprins
De mucegai și foame.
Omul nostru nu era dramatic.
În ciuda existenței sale mizere,
Privea nepăsător asupra ei,
Chiar dacă alții
I-ar fi plâns de milă.
Oamenii, când văd ceva
Considerat demn de milă,
Se opresc pentru o secundă,
Exprimă un gest de compătimire
Superficial și nelalocul lui,
Apoi continuă să își trăiască viețile
Cu aceeași vanitate.
Revenind la omul nostru.
Se culca târziu pentru că,
Gândea el,
Dacă adormea devreme
Ziua de mâine venea repede
Și ziua de mâine uneori îi aducea
Mai puțin decât cea de azi.
Auzea mereu vorbindu-se
Despre cum să trăiești clipa,
Dar omul nostru credea
Că acest lucru
E ca și cum ai încerca
Să prinzi o muscă
Din zbor.
A auzit el undeva
Că unii oameni pot face asta.
Nu mai știa exact cine i-a spus
Sau dacă a auzit întâmplător,
În timp ce trecea pe lângă vreo dugheană
Care avea fie televizorul,
Fie radioul pornit.
Așa că,
Nu borborosea prea mult.
– Trăiește clipa,
Repeta el
În timp ce își scărpina
Gleznele.
Tălpile sale erau bătătorite de mers,
Căci avea în papuc
O gaură cât golul care-l cuprindea
Seară de seară
Cu ambele mâini,
Cât golul din stomacul morții,
Unde într-un final
Încăpem toți,
Ba chiar încăpem de-a binelea,
Întinși,
Oricât am fi de lungi sau lați,
Căci ne-ar îngropa mai înghesuiți
Dacă s-ar pune problema
De spațiu.
Acel gol trebuie să fie
Cu adevărat mare
Sau cel puțin așa își închipuia el
Că ar trebui să stea lucrurile,
Dar cine știe,
Se gândea,
Cu toate filozofiile astea
Ce vor să îți indice
Râpa mai puțin abruptă,
Tot nu poți atinge adevărul
Care probabil zace
Pe fundul unui puț.
Poți doar să te prefaci că l-ai atins.
E ușor să crezi că știi,
Cugeta omul nostru.
Să revenim la golul inițial.
Gaura din papucul lui.
Mergea simțind
Asfaltul fierbinte,
Pământul rece
Și iarba udă.
Ajunsese să nu-l mai deranjeze
Nimic din toate astea.
Atât de mult timp umblase așa
Încât nu-și mai amintea
Cum e să simți sub picior
O bucată de pânză, piele,
Nu-și mai amintea
Cum e să ai piciorul uscat
Și carnea închegată.
La fel cum omul de rând
Nu-și mai amintește
Gustul sărăciei
După ce reușește
Să se ridice deasupra ei
Ca un pește tras în cârligul pescarului
Ce-și închipuie că așa trebuie
Să fie chemarea cerului.
Toți avem nevoie să justificăm cumva
Crudul realității,
Se gândea tot el.
Negare,
Asta trebuie să fie,
Scormonirea unui scop
Fără de care omul
S-ar izbi
În digul sărat
Al inutilității.
Se bucura că putea umbla
Cu vioara lui
Ca un copil
Cu zmeul în mână,
Pregătit să-l înalțe
Acolo unde
Nu avea
Să-l zărească nimeni.
Omul nostru
Cânta minunat,
Dacă lumea ar cunoaște doar
Sensul acestui cuvânt,
Dacă s-ar fi ridicat puțin,
Dacă pe străzi
N-ar fi călcat toți atât de grăbiți
Cu tălpile lor  netede,
Dacă n-ar fi privit atât de jos
Poate ar fi fost martorii
Celui mai măreț sunet.
Oamenii vor să audă
Că au câștigat la Loto
Sau că e doi plus unul gratis.
Omul nostru
Nu știa acest lucru,
Nu-și știa nici valoarea
Dincolo de cele trei monede
Strânse într-o cutie de conservă
Goală.
Înălța ceva ce nimeni
Nu și-ar fi permis
Să cumpere vreodată.
– Biet omul nostru,
Aș spune
Lipsit de milă,
Biet zmeu,
Biet sunet,
Biată lume
Care nu o să audă
Cu adevărat
Nimic,
Niciodată.
.
                  – The Face of Silence
.
Artwork by Pablo Picasso

Claustrofobie

Când stai într-un lift
Plin de persoane,
Nu ai loc să privești
În golul nimănui.
Un cot te apasă în coaste
Ca într-o cutie de chibrituri
Unde cel mai scurt
Se așeză de-a latul.
Ți se face cald
Înăuntru
Și corpului tău
Nu îi pasă
Că tu nu vrei să mori
Chiar atunci,
Chiar acolo,
Cum pisicii tale
Nu îi pasă
Unde vrei tu să dormi
Și o găsești mereu, lungită,
Pe partea nepotrvită
A patului.
.

– The Face of Silence

Artwork by Peter Halley